Singurătatea noastră în epoca hiperconectării online.
De ce ne simțim tot mai singuri chiar dacă suntem tot mai conectați?
Niciodată cred, în toată istoria omenirii nu ne-a fost mai ușor să ne conectăm unii cu alții ca și acum.
Azi avem fiecare dintre noi în buzunar telefoane care ne conectează instant cu oricine, oricând și oriunde. Putem vedea ce fac prietenii noștri în fiecare clipă, putem vorbi pe WhatsApp, pe Instagram, pe Messenger, putem primi like-uri, comentarii, reacții, putem avea sute sau mii de oameni în jurul nostru… cel puțin online.
Și totuși, paradoxal, din ce în ce mai mulți dintre noi se simt singuri. Și nu doar ocazional, ci constant. La prima vedere, asta poate părea greu de înțeles: cum este posibil ca într-o lume atât de conectată, să ne simțim mai izolați ca oricȃnd?
Vă propun să ne uităm un pic la paradoxul acesta, pe care eu cred că mulți dintre noi îl simţim cu toată ființa noastră, chiar dacă nu-l spunem mereu cu voce tare.
Dacă stai să te gândești bine, toate rețelele sociale ne dau același mesaj, fie că vrem sau nu: „fii prezent”, „fii activ”, „arată-te”, „spune ceva”.
Dacă nu apari, dacă nu postezi, dacă nu ești „acolo”, parcă nu exiști. Și nu doar în plan personal, ci și profesional. Uneori profesional chiar mai mult, pentru că am ajuns să trăim mereu cu senzația că trebuie să fii vizibil non-stop ca să rămâi relevant în domeniul tău.
Între timp, se întâmplă ceva ciudat: cu cât încercăm să fim mai disponibili online, cu atât ajungem să fim mai deconectați în interiorul nostru.
Și cred că una dintre cele mai mari crize ale timpului nostru este exact această incongruență: conexiune tehnologică la maximum și izolare emoțională tot mai mare.
Și nu este doar despre faptul că „stăm prea mult pe telefon”.
Este mai mult despre felul în care tehnologia ne schimbă reflexele. Haideţi să fim oneşti, comunicarea digitală e mult mai comodă şi este și controlabilă pe deasupra.
Ne lasă să edităm, să ștergem, să alegem cum arătăm. Putem să răspundem când vrem și cum vrem. Putem să ne prezentăm o versiune mai bună, mai calmă, mai „închegată” decât suntem noi în realitate.
Dar controlul acesta ne îndepărtează exact de tot ce face ca relațiile noastre să fie reale şi vii: de spontaneitate, imperfecțiune, de riscul de a fi văzuți cu adevărat.
Și oricât de mult ne-am dori să credem că tehnologia este neutră, eu cred că nici vorbă de aşa ceva. Dimpotrivă, ea ne modelează încet felul în care ne apropiem unii de ceilalți, cum învățăm să ne evităm ori să ne protejăm.
Chiar şi modul ȋn care urȃm sau iubim pe cineva.
Este suficient să te uiţi la comentariile de pe reţelele sociale unde s-a format un fel de „limbă standard” a reacțiilor exagerate: avem fie idealizare dulceagă și adorare instant, fie furie, rușinare ori dispreț.
Ambele par intense, dar sunt adesea automate, impersonale, aproape interschimbabile. Atâta ură şi venin rar vezi la un loc cu inimioare şi expresii deja consacrate cum ar fi: „oameni frumoși”, „suflete frumoase”, „energie bună”, „vibrație înaltă”, „recunoscător/recunoscătoare pentru tot” braț la braț cu „penibil”, „jenant”, „rușine”, „vai de capul vostru”, „spălaţi pe creier”, „şterge postarea”, „tu ȋți dai seama ce aberaţii spui?” etc.
SHERRY TURKLE, psiholog și profesor la MIT, a studiat mulți ani impactul tehnologiei asupra relațiilor umane. În cartea ei ALONE TOGETHER spune un lucru nu foarte plăcut pentru noi: că tehnologia ne poate da iluzia apartenenței şi a prieteniei fără să ne ceară vulnerabilitatea autenticităţii.
Adică tehnologia ne oferă iluzia „contactului”, dar noi nu simțim neapărat relația din spatele lui. Pentru că nu există și o relație acolo.
Din punct de vedere psihologic, multe dintre comentariile de pe net nici măcar nu sunt despre conținut, ci despre autoreglare emoțională. Omul intră, simte ceva (admirație, frustrare, invidie, furie, anxietate), apoi scrie repede o propoziție care îi dă senzația că a făcut ceva cu emoția pe care o trăia.
Apoi mai este și ideea de apartenență: comentariul tău devine un semn de trib.
Nu spun doar ce cred, ci arăt cu cine sunt. Asta explică și „pozitivitatea” bombastică sau atacul agresiv. Ambele sunt forme de loialitate publică, de poziționare, care sunt plecate tot din nevoia inconştientă de a eluda propria singurătate.
Pentru că, știți bine că putem fi înconjurați de oameni dar totuși singuri.
Putem avea conversații încontinuu dar totuși să simțim că foarte puţin din ele ajunge cu adevărat la noi. Atunci când comunitățile se subțiază, când dispare acel „împreună” de zi cu zi, oamenii rămân pur și simplu fără structura care îi ținea conectați natural. Structura care le menţinea şi echilibru psihic şi emoţional.
Singurătatea de azi nu este doar „o stare” sau o sensibilitate.
Ea este mai degrabă un mesaj intern că ne lipsește ceva fundamental pentru noi. Un fel de semnal de alarmă al creierului nostru social.
Pentru că, pentru om nu contează numărul de conexiuni, ci calitatea lor. Nu conteaza câți oameni are în listă, ci câți oameni îl cunosc şi răspund chemării lui ȋn viaţa reală.
RECOMANDARE DE LECTURĂ:
SHERRY TURKLE - "Alone Together "și "Redescoperirea conversației"
Cum ajungem să confundăm prezența online cu apropierea. Ea descrie modul în care tehnologia ne poate oferi proximitate fără să ne întâlnim și cum, în timp, ajungem să ne temem de o conversație reală tocmai pentru că ea ne expune.
Turkle are un stil accesibil, dar foarte bine argumentat și un ochi foarte fin pentru micile pierderi invizibile din relațiile noastre.
JOHN CACIOPPO, "Singurătate".
Natura umană și nevoia de conexiune socială, care ne vorbește despre singurătate ca despre un semnal de alarmă al creierului social.
Cacioppo vine din zona neuroştiinţei şi a psihologiei şi este un reper în cercetarea singurătății.



